Frânturi de gând....

Gânduri la despărţirea de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist

2009-04-01T12:31:00.000-07:00

Când mi s-a propus să plec în calitate de corespondent al Radio Renaşterea la înmormântarea Patriarhului Teoctist, am realizat că nu-l întâlnisem pe Părintele Patriarh niciodată. Pentru prima dată urma să fiu în proximitatea lui, abia după ce trecuse la cele veşnice. Fusesem, în schimb, la multe înmormântări la mine, în Agrieş, acolo unde timpul curge cu totul altfel, unde n-a învăţat încă să se grăbească. Acolo, la înmormântări se adună cu sutele, coborând şiruri de siluete de pe dealuri ca la o chemare tainică şi fără scăpare. Apropiaţii celui trecut îngenunchează în jurul sicriului rugându-se pentru “hodina” celui de curând ajuns printre cei de demult. După aşezarea în mormânt, se pun mese lungi şi, aplecaţi asupra lor înşişi, discută despre păduri şi văzduhuri, şi oi, şi lupi, transformând moartea care i-a strâns, în ocazie de viaţă, după cum nota şi părintele Crin Triandafil Theodorescu, vremelnic preot paroh al Agrieşului.
Cred că Părintele Teoctist s-ar fi simţit acasă în Agrieş. Feciorul de ţăran care la vârsta de 13 ani a intrat pe poarta schitului Vorona, nu şi-a renegat niciodată ascendenţa. Şi-a păstrat naturaleţea, simplitatea şi firescul de a fi printre ceilalţi, calităţi transmise nealterat din generaţie în generaţie. A fost, poate, exponentul prin excelenţă a spiritualităţii tradiţionale româneşti. Atari calităţi au fost rafinate, elaborate în şcoli şi în preajma vârfurilor duhovniciei şi intelectualităţii româneşti, în preajma cărora a adăstat atât în timpul şcolii cât şi ulterior. Adâncimea virtuţiilor s-a făcut şi prin lectură despre care mărturisea, chiar Prea Fericirea Sa, că a fost o preocupare intensă a întregii sale vieţi.
Patriarhul Teoctist a integrat armonios, fără prejudicii în niciuna dintre părţi, atât simplitatea tradiţională cât şi rafinamentul intelectual în propria sa persoană. Putem spune că el a fost punctul de convergenţă a două lumi. Cele două lumi s-au întâlnit şi fizic la înmormântarea sa.
A trecut la cele veşnice luni, 30 iulie 2007 la ora 17:00. În aceeaşi seară trupul său a fost depus in catedrala patriarhală din Bucureşti. Credincioşii au început încă de atunci să vină pe Dealul Mitropoliei pentru a-şi lua rămas bun de la cel care peste 20 de ani a fost Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. La catafalcul patriarhului am ajuns miercuri, 1 august, imediat după miezul nopţii. Pelerinii decenţi, tăcuţi şi meditativi, se închinau la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov iar apoi sărutau crucea, Evanghelia si mâna Patriarhului Teoctist. Mulţi erau veniţi de la sute de kilometri departare. Şiragul pelerinilor care se perindau pe la catafalc, nu s-a oprit până vineri dimineaţa când a început slujba înmormântării, la fel cum n-a încetat nici privegherea la căpătâiul Ierarhului.
La Bucuresti, la fel ca şi la Agrieş, oamenii plâng, oamenii tac după cum le este firea şi întelegerea. Şi peste toate, oamenii regretă…la fel. “Îmi pare foarte rău. Rău de tot! L-am iubit foarte mult. Sunt la coadă de la ora 7:00, am 70 de ani şi sunt bolnavă, dar am vrut să stau la Părintele pentru că l-am cunoscut şi întotdeauna mi-a oferit mângâiere sufletească. În continuare sper să fie ales un Patriarh bun pentru că ne trebuie Biserica să ne rugăm” a declarat, cu lacrimi în ochi unul dintre pelerini, după ce a trecut pe la sicriul Părintelui Patriarh.
Păreri de rău, la fel de sincere, au fost şi în rândul ierarhilor. Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Ecumenic, in cuvantul rostit la înmormântare L-a rugat pe Dumnezeu să aşeze sufletul Patriarhului în locaşurile drepţilor: “L-am cunoscut pe fericitul întru adormire ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe din România plin de înţelepciune, cu vastă experienţă în chivernisirea treburilor bisericeşti şi cu simţire şi cuget cu adevărat bisericesc!...De aceea, rugăm pe Dumnezeu Cel Sfânt şi Fără de Moarte, Izvorul vieţii noastre, să odihnească sufletul lui în locaşurile drepţilor alături de pururea pomeniţii Patriarhi ai României, înaintaşii săi, şi „după cum pe pământ l-a aşezat liturghisitor în Biserica Sa, tot aşa să-l arate şi la Jertfelnicul Său Cel mai presus de ceruri.” Şi Înalt Prea Sfinţia Sa Batolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului sublinia intr-un cuvant adresat credinciosilor clujeni că vestea mortii Parintelui Patriarh l-a luat prin surprindere. “…am fost apropiaţi vreme de 64 de ani. O viaţă întreagă ne-am spus gândurile unul altuia şi am cerut sfatul atunci când unul dintre noi a avut nevoie de el. Cred că i-am fost un sfatuitor iar în ultima vreme vorbeam cel putin la telefon o dată pe săptămână. Şi deseori fără să avem să ne spunem anume ceva ci doar pentru ca să ne auzim şi să ştim că ne aflăm în comuniune. Fireşte, vestea trecerii sale la Domnul m-a luat şi pe mine cu surprindere, nu mă aşteptam la aşa ceva…În măsura în care Părintele Teoctist poate să vă fie îndreptar, atuncea să ne fie prin simplitatea vieţii, prin disciplina de sine, prin credinţa puternică, prin dăruinţa faţă de biserică şi de neam şi prin neştirbita speranţă în viitorul mai bun al Bisericii şi al poporului nostru.”
Şi unii şi alţii au picurat câte o lacrimă pentru Păstorul care a plecat spre a intra pe Poarta Mare a trecerii Dincolo, întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice. Noi rămânem încă o vreme să mai trebăluim prin curţile noastre. Rămâne să ne încredem mai mult unii în alţii şi să respectăm pe cei aleşi de Dumnezeu să ne stea în frunte.

Articol publicat în revista Renasterea Cluj-Napoca,august 2007.

Amintiri despre Sâmedru, Filipii şi Indreiu cu lupii în tradiţia satului Agrieş

2009-04-01T00:45:00.000-07:00

Dacă vreodată veţi poposi în Agrieş, veţi descoperi un adevărat tezaur de rituri şi credinţe populare, păstrate din generaţie în generaţie, indiferent câtă modernitate ar aduce lumea contemporană. Aceste practici dau o personalitate distinctă vieţii spirituale străvechiului sat de la poale de Ţibles. Poate că paşii nu vă vor purta vreodată pe aceste meleaguri, aşa că fiind născut în această zonă şi crescând cu oamenii si cu poveştile acestui sat, vreau sa va impărtăşesc în cele ce urmează o parte dintre aceste credinţe şi obiceiuri calendaristice.

În Agrieş, pe fundalul sărbătorilor religioase, întâlnim vechi reprezentări mitice, ce conţin toate practicile rituale precreştine. Multe dintre acestea au fost asimilate de pietatea populară creştină. Sâmedru, Filipii şi Indreiu cu lupii sunt în zonă sărbători de toamnă ţinute cu sfinţenie de localnici.

Sfântul Dumitru (Sâmedru) sau Ziua răilor (26 octombrie).

Tradiţia populară ne spune că Sâmedru (Sfântul Dumitru) este divinitatea care încheie recolta anului, în timp ce Sângeorzul (Sfântul Gheorghe) este cel care descuie vara şi înfrunzeşte pădurea. La Agrieş, localnicii leagă aceste două sărbători. În intervalul dintre ele gospodarii puteau să-şi lucreze hotarul cu ajutorul slugilor. Răscolind printre amintiri, îmi vin în minte cuvintele pe care le spuneau bătrânii satului, printre care şi bunicul meu Grigore Catuna de 83 de ani: "Aşă era obiceiu' mai demult. Gazdele mari, oameni care aveu mult pamânt, îşi bagau slugi ca să-i ajute la lucru. Intrau la Sângeorz şi ieşău la Sâmedru, când le dăde şi plata. De aceea i să spune la zua asta şî zua răilor, adică ieşârea slujilor"

Şi era la Agrieş obiceiul, ca în fiecare an, pentru munca lor, slugile să primească din partea gospodarului "un fartai de pamânt" (25 ari) pe care-l lucra şi de pe care culegea toamna roadele. Şi pentru că munca era preţuită, cei ce lucrau primeau de asemenea şi un rând de haine: cămaşă, cioareci, sumam, obiele şi căciulă. Era mandrie mare să fie munca platită în acest fel şi mare bucurie era când duminica şi în sărbători, cei ce au muncit un an întreg, să meargă la biserică şi la hora satului, cu hainele primite ca plată.

Filipii (14-16 noiembrie).

Îmi amintesc că la sfârşit de toamnă, erau câteva zile consacrate, adică zile în care nimeni nu îndraznea să lucreze. Printre acele zile erau şi cele numite Filipi. Acestea se ţineau la Agrieş trei zile, la lăsatul secului pentru postul Craciunului. În zilele filipilor, la fel ca şi la Sân Petru de iarnă şi Indreiu lupilor, oamenii respectau cu sfinţenie anumite interdicţii, legate de obiectele casnice cum ar fi: foarfeci, pieptene, fusul şi furca de tors, acul etc. Credeau bătrânii satului că toate aceste obiecte, folosite în zilele de Filipi, atrag furia lupilor. Nimeni nu îndraznea să le atingă sau să le întrebuinţeze. Îmi amintesc cu câtă grijă bunica lua foarfecele, pieptenele, acul şi fusele, şi le lega cu aţă, punându-le după icoană, pentru ca nimeni din casă să nu le folosească în aceste zile. Se credea că numai aşa se leagă gura lupului. Spunea mereu bunica, că dacă ai ţinut cum trebuie aceste zile, atunci când lupul intră în staulul oilor nu va putea să facă stricăciune, pentru că are gura legată.

Aceste sărbători se ţin mai ales de către cei care au oi, dar şi de ceilalţi săteni, pentru ca gospodaria să le fie păzită de lup. Pe firul amintirilor, îmi vine în minte întamplarea lu’ Precup a lu' Samson de pe Viezure (toponim de pe raza satului), un localnic care a nesocotit zilele Filipilor pentru că nu avea oi. Multă uimire s-a produs în sat şi întâmplarea aceasta a circulat din gură-n gură, astfel încat toti oamenii din sat puteau să-ţi spună ce a păţit acest om dacă nu a ţinut zilele lupului. "Oamininii din sat, cân' l-o vazut pa Precup lucrând, l-o întrebat: - De ce lucrii astăzi, că-s Filipii? - Doară ce mi-or face, că n-am oi, o zis el. Da' o avut nouă vaci. Numa' bine că peste zi, o vinit la poiata vacilor un lup turbat şî i-o muşcat vacile de nas şî pa fomeie-sa, că o sarit să-l scoată. Fomeia, de răul ăl mare, îşi muşca carnea de pa ie cu dinţî. Vacile le-o împuşcat ş-apoi pa tăte le-o îngropat. Fomeia o scapat că o vinit un om batrân şî i-o spart cu acu' beşîcile de sub limbă, că basămnea acolo-i hiba după ce te muşcă un lup turbat.” De atunci toata lumea s-a speriat şi nu mai lucrează în zilele de Filipi. Una din femeile din sat mi-a povestit despre această întamplare şi tot ea îşi amintea de sfatul dat în copilarie de mama ei: „Mama me m-o învaţat aşă: Draga mamii, şî dacă nu ţâi, să nu zîci la nime nimic şî nici macar să nu-i pomineşti numele lupului." Dupa aceste zile, oamenii intrau în post, când începeau şezătorile şi femeile povesteau celor tinere, ce au învăţat şi ele de la bunici şi străbunici.

Indreiu cu lupii (Sfântul Andrei, 30 noiembrie).

În mentalitatea populară a locuitorilor din Agrieş, se consideră că Indreiu încheie zilele lupului din cursul anului. Tocmai de aceea şi în această zi se "leagă" gura lupului prin aceleaşi gesturi rituale întâlnite la Filipi. Nu se pronunţă cuvântul lup pentru a nu atrage prin rostirea lui, dorinţa animalului de a-şi forma haita în sat şi în gospodăria omului. De fapt, sătenii nu pronunţă acest cuvânt niciodată când se află la masă, pentru a le fi ferită gospodaria de lupi. Lelea Palaghie de pe Groapă din Agrieş, îmi povestea acum câţiva ani că " o dată n-am ţânut cum trebe sarbatoarea de Indrei şî noaptea numa’ urletu' lupilor se auzea, da' aşa, tăt mai aproape de casă. Cânii băteau da' nu puteau face nimic. O vinit tare mulţi lupi, o haită. Noroc ca n-o stricat nimic la casă. Basămnea, în noaptea de Indreiu îşi fac haita, ş-apoi, dacă ţâi cum trebe sarbatorile lor, nu sa mai apropie de casa , sa-ti faca nacazuri". Acestea au fost cuvintele lelei Palaghia de care-mi amintesc şi acum.

Tot la Sfântul Andrei, agrieşenii cercetau cum va fi vremea şi dacă anul următor va fi mănos sau nu. Astfel ei aveau diferite practici de divinaţie. Oamenii semanau boabe de grau într-un blid cu lut şi se aşezau într-un vas cu apă crenguţe de cireş. Grâul trebuia să încolţească iar crenguţele să înflorească până la Crăciun, semn că anul următor va fi roditor.

Acestea sunt amintirile mele legate de obiceiurile de Sâmedru, Filipii şi Indreiu cu lupii, aşa cum s-au pastrat ele în tradiţia satului Agrieş. La poalele munţilor Ţibleş, unele obiceiuri mai trăiesc, altele însă au dispărut rând pe rând, datorită modernităţii şi poate şi din cauza superficialităţii generaţiilor tinere, mult mai tentate de ceea ce oferă viaţa la oraş. Satul Agrieş se află la o distanţă de 40 de kilometri de oraşul Beclean, iar viaţa urbană a schimbat în mare măsură mentalitatea locuitorilor, după cum constatau şi cei mai vârsnici din sat: " Amu nu să mai ţîn obiceiurile de sarbatori, aşa cum le-am învaţat din batrâni. Dacă le spunem la ăştia tineri cum se făcea mai demult, nu le place şi ne raspund rastit: Amu multe mai ştii şî dumneata. D-apoi batrânii nu ne-o învaţat aşă de buieci, ne-o învaţat că pa tăte le-o trait şî să ne margă şî nouă bine."

Aceste tradiţii nu trebuie să rămână doar nişte amintiri. Ele trebuie să reînvie în sufletele celor care acum redescoperă adevăratele valori care dau unitate şi unicitate unei zone, ce păstrează urmele istoriei care asteaptă să fie cercetată cu de-amănuntul. Chiar dacă anii au trecut şi viaţa mea se desfăşoară în burgul de pe Someş, cu universităţi, biblioteci, biserici şi oameni veniţi de pretutideni, legendele care mi-au legănat pruncia, oamenii care m-au învăţat să aleg între bine şi rău, sfaturile primite de la bunici şi părinţi, credinţele adânc înrădăcinate în sufletul meu, m-au facut să scriu aceste rânduri, în încercarea de a vă împărtăşi un crâmpei de poveste din vatra satului de odinioară. La poale de Ţibles, în satul numit Agrieş, o întreagă istorie din moşi strămoşi, aşteaptă să fie redescoperită. Prin aceste rânduri dau mărturie despre frumuseţea şi unicitatea locului, în speranţa că nimic nu se va pierde şi că generaţiile viitoare vor şti să caute valorile autentice şi adevăratele repere.

Pasager într-o ruginită corabie de aur

2009-03-31T23:18:00.000-07:00

Toata vara am tot făcut vocalize prin bucătărie şi prin baie, torturând vecinii din bloc, care deja ştiau pe de rost toate cântecele pe care le-am cules de la rapsodul popular Teodora Purja din Agrieşu’ Glanetaşului

Când mi s-a propus sa particip în calitate de concurent la festivalul-concurs „Corabia de aur”, mi-am spus că este un bun prilej de a cunoaşte oameni şi locuri noi şi că va fi o exeperienţă remarcabilă, ce va avea un loc aparte în CV-ul meu. Vestea a venit undeva la sfârşitul lunii august. La radio, la buletinul meteo, anunţasem în ziua aceea câteva ploi şi mă gândeam că e de bun augur ţinând cont de faptul că ploaia înseamnă belşug şi roade multe, mai ales după o vara în care am tot făcut vocalize de unul singur prin bucătărie şi prin baie, torturând vecinii din bloc, care deja ştiau pe de rost toate cântecele pe care le-am cules de la rapsodul popular Teodora Purja din Agrieşu’ Glanetaşului. Am acceptat cu bucurie propunerea de a merge la concurs. Plin de râvnă şi avânt, dornic de a avea o prezenţă impecabilă pe scenă şi cu dorinţa de a confirma încrederea profesoarei Ana Strâmturean în capacităţile mele artistice, am început să-mi pregatesc în amanunt costumul, curăţind cu grijă fiecare piesă în parte şi insistând temeinic asupra opincilor, ramase de ocară din vremea filmarilor de la Chinteni.

Multe speranţe şi-au pus profesorii Şcolii Populare de Arte ”Tudor Jarda”din Cluj-Napoca în talentul meu şi în talentul unei colege de la Gherla, Georgiana Lobonţ, astfel încât au decis să plecăm la Corabia în condiţii de lux şi însoţiţi de directorul scolii, Vasile Corpodean şi profesorul de ceramică Dragoş Ciupe, pe post de şofer. Amandoi, eu şi Georgiana, trebuia să reprezentăm Clujul la ce-a de-a 35-a editie a concursului national „Corabia de aur”.

O Dacie obosită şi prăfuită, care nu avea nimic în dotare, în loc să zacă într-un cimitir de maşini, ne-a dus la Corabia.

A venit şi mult aşteptata zi a plecării. Să nu vă imaginaţi că maşina de lux, cu care trebuia să călătorim timp de 12 ore până la Corabia era vreun 4x4, de ultimă generaţie, sau vreun alt automobil în trend. Era pur şi simplu o Dacie obosită şi prăfuită, care nu avea nimic în dotare dar de care am fost foarte mândru că în loc să zacă într-un cimitir de maşini, s-a opintit gâfâind din răsputeri, să facă faţă unei distanţe de aproape 900 de kilometri dus-întors. Şoferul maşinii, domnu’ Dragoş, obsedat de radare şi de preţioasa încărcătură bătând la porţile afirmării şi mai ales angoasat să nu se dezmembreze maşina, nici macar nu îndraznea să se gândească să depaşească limita de viteză. De altfel nici nu era posibil acest lucru, dată fiind starea cailor putere de care jarul nu s-a atins vreodată şi nici benzina premium nu mai putea să facă minuni, mai ales atunci când drumul devenea abrupt.
În fine, după ce-am traversat ţara de la nord la sud, bucurându-ne de frumuseţile patriei şi mai ales de drumurile ei, am ajuns în faptul serii la Corabia. Abia aşteptam să văd Dunarea pe care o mai văzusem de altfel la Calafat, când am trecut cu bacul pe ţărmul bulgăresc, cu ocazia unei excursii în Grecia. Însă la Corabia nici urmă de apa şerpuitoare ce s-a târât din Munţii Pădurea Neagră până la noi. Probabil locul apei a fost luat de copacii mulţi şi deşi ce au năpădit localitatea. Am avut senzaţia întoarcerii într-un timp părăginit, ce nu a mai păstrat nimic din fala de odinioară. Ei, curgea şi Dunărea pe acolo, dar aşa prin fundu’ grădinii, fără nicio treabă cu oraşul.

Toţi tâmplarii din Corabia s-au dus pe apa Dunarii să câştige un ban cinstit pe alte meleaguri.

Trecând peste primele impresii create de oraş, obosiţi de drum, înfometaţi şi însetaţi, nu visam altceva decât să ajungem într-un loc unde să putem să poposim, să ospătăm şi să ne odihnim. Încă din momentul plecării de la Cluj, ştiam că vom avea cazarea asigurată. Ne aşteptam să ajungem la un hotel decent, în care să stăm câteva zile, pe parcursul desfăşurării concursului. Aşteptările noastre erau legate de faptul că la alte concursuri, am fost găzduiţi în condiţii optime, în hoteluri în care căldura era asigurată, puteai să faci un duş, să serveşti masa şi să dormi fără frica de a fi muşcat de purici sau deranjat de ploşnite. Acelaşi lucru credeam că se va întâmpla şi aici. În faţa muzeului din localitate, am fost aşteptaţi de doamna Ciupitu, unul dintre organizatorii festivalului, însărcinat cu primirea oaspeţilor. Aceasta, binevoitoare şi vorbăreaţă, ne-a condus la internatul Colegiului National Al. I. Cuza. Acolo ne-am trezit cu toţii, concurenţi, director şi şofer, îndesaţi în aceeaşi cameră. Şi cum merindea de acasă se terminase pe drum, flămânzi şi obosiţi cum eram, ne aşteptam şi noi să primim ceva de mâncare, obişnuiţi fiind cu ospitalitatea proverbială din Ardeal. Nici vorbă de aşa ceva, astfel încât am decis să ieşim în oraş şi să găsim un loc unde să putem sa cinăm. După cină, surprizele au continuat să se ţină lanţ. Pe timpul nopţii, vântul ne spunea poveşti horror, folosind pe post de fantome, perdelele nespălate de la fereasta imposibil de închis a camerei de internat din prestigioasa instituţie de învăţământ. Pesemne că toţi tâmplarii din Corabia s-au dus pe apa Dunarii să câştige un ban cinstit pe alte meleaguri. Din cauza penuriei de tâmplari şi lăcătuşi din urbe, am fost nevoit să mă îmbrac cu tot ce aveam la mine şi astfel înfofolit, am petrecut prima noapte la Corabia, aşteptând cu nerăbdare ivirea zorilor şi ziua preselecţiei. Zi care a şi venit, aducând cu sine un nou val de surprize.

Premiile au mers la gazde, adică acolo unde se aştepta toată lumea

Din experientele anterioare ştiam că unde-i lege, nu-i tocmeală iar regulamentul concursului, o data stabilit nu poate fi încălcat sau schimbat. Însă se pare că la Corabia, toate regulile au fost făcute să fie încălcate sistematic, cu participarea entuziastă a juriului. Îmi amintesc cum a decurs preselecţia la secţiunea muzică populară: iniţial dintr-un număr de 30 de concurenţi, au fost selectaţi pentru a intra în concurs, 16. La nici zece minute, hotărârea a fost schimbată, astfel încât toţi au putut participa la concurs, însă cu condiţia de a intepreta o singură melodie, fie cântecul doinit fie cel cu acompaniament orchestral. Mai mult decât atât, de preselecţie a trecut şi tânăra interpretă Elena Coardă din Targu-Jiu, în vârstă de doar 13 ani şi jumătate. Conform regulamentului, concursul se adresa interpreţilor cu vârsta minimă de 14 ani. Prin urmare, aceasta nu avea voie să participe.

A trecut şi momentul contrafăcut al preselecţiei, iar a doua noapte la Corabia a decurs dupa acelaşi scenariu ca noaptea precedentă. A venit şi prima zi de concurs, în care am urcat pe scenă şi am cântat acompaniat de orchestra Ansamblului Profesionist pentru Promovarea Culturii tradiţionale „Oltul“. Cum spectacolul se desfaşura la teatrul de vară din localitate, frigul şi-a făcut simţită prezenţa din plin, toţi concurenţii tremurând nu de emoţie ci din cauza temperaturilor scăzute. Nici publicul nu a fost entuziast deşi era evenimentul monden al anului. Câteva aplauze anemice au răsplătit efortul interpreţilor.

A doua zi de concurs nu a adus nimic spectaculos, încheindu-se în schimb cu Gala Laureatilor. Surprizele neplăcute nu au încetat să se ivească atunci când a fost vorba de premierea concurenţilor. Premiile au mers la gazde, adică acolo unde se aştepta toată lumea. Premiul I a fost câştigat de o interpretă din zonă, care a cântat atât în deschiderea concursului, cât şi în concursul propriu-zis, astfel încât cu greu mai puteai face diferenţă daca este concurentă sau invitată. Premiul II a revenit unei mai vechi cunoştinţe a noastre şi anume Elenei Coardă din Targu-Jiu, în vârstă de doar 13 ani şi jumătate, care nu avea ce să caute în concurs, dar care a fost susţinută de membrii juriului, pe motiv că este din zonă iar talentele locale trebuie promovate. Jurizarea s-a facut pe baza de influente, pile, cunostinte si relatii. Preşedintele juriului a fost Titus Andrei, iar membrii Mihaela Bobaru, Mariana Buraci, Alexandru Simu, Dorin Teodorescu, Visi Ghencea, Costinel Alecsandrescu, Jean Dasoveanu si Marin Urzicană. Acelaşi juriu a decis atât premiile la secţiunea de muzică populară a concursului, cât şi la cea de muzică uşoară, fapt care ridică de asemenea semne de întrebare. Concurenţii, veniţi cam de peste tot din ţară, au rămas cu un gust amar în urma experienţei de la Corabia, afirmând că la anul viitor vor ocoli această manifestare, ce va rămâne una doar de interes local. Semn că ceea ce s-a dorit a fi o corabie de aur, nu s-a dovedit a fi altceva decât o epavă ruginită şi abandonată.

Mai bine de patru zile nu mai făcusem cunoştinţă cu apa şi uitasem de beneficiile unui duş, semn că în Corabia nu curge destulă apă pe Dunăre

Dupa trei zile de concurs, momentul plecării din Corabia l-am resimţit ca pe o mare binecuvântare. S-au scurs mai bine de patru zile de când nu mai făcusem cunoştinţă cu apa şi de când uitasem de beneficiile unui duş, semn că în Corabia nu curge destulă apă pe Dunăre, sau dacă acest lucru se întâmplă, apa e numai pentru peşti şi nu şi pentru oameni. La colegiul unde am fost cazaţi, un boiler preistoric se chinuia să incălzească câţiva litri de apă, care nu ajungeau nici pentru a te spăla pe faţă, darămite pentru a face un duş. În treacăt fie spus, că la fiecare pas ne surâdeau gunoaiele, semn că până şi femeile de serviciu de la acest prestigios colegiu, erau duse pe apa Dunării sau poate că au primit liber, în cinstea singurului eveniment monden al locului, „Corabia de aur”.

Momentul cel mai asteptat a fost pentru noi toţi şi pentru mine, în special, întoarcerea spre casă. De această dată, maşina în care am am călătorit, aceeaşi Dacie, ni s-a părut o limuzină de un lux de-a dreptul opulent. Nu ne doream altceva decât să ajungem cât mai repede în burgul de pe Someş, iar refrenul fiecăruia dintre noi (director, şofer, concurenţi), era acelaşi pe voci diferite. Împreună formam un cor care-şi exprima dorinţa expresă şi unanimă de a lenevi două ore într-o cadă cu apă caldă şi săpun la îndemană.

Am lăsat în urmă Corabia ruginita de aur şi după toate cele întâmplate, după odihna binemeritată şi baia visată, optimismul şi dorinţa de a participa la alte concursuri, au revenit. Vor urma alte festivaluri şi bineînţeles alte impresii.

Tradiţii de Paşti la Agrieş

2009-03-31T12:08:00.000-07:00

Ca să ai slobozenie la lucru şi să nu patăşti nimic, trebe să iei nouă pupucuri de farină şi să-i pui pe un stâlp la gard, ca să mănânce păsările cerului

La Agrieş (judeţul Bistriţa Năsăud), sărbatoarea Paştelui este însoţită de o serie întreagă de tradiţii şi obiceiuri precreştine. Încă din perioada Postului Mare, sătenii obişnuiesc să ţină câteva zile considerate speciale deşi acestea nu sunt consemnate ca sărbători în calendarul creştin. Miercurea din mijlocul Postului Mare are semnificaţii aparte. Ca să poată lucra în această zi, sătenii trebuie să facă milostenie şi sş hraneascş păsările cerului. Ei cred că dacă nu vor face acest lucru, le va merge rău şi nu vor putea întâmpina aşa cum se cuvine Învierea Domnului. Mărturie în acest sens stau cuvintele bătrânei Palaghia Sigartău de 84 de ani: „Cân` să ajunge în miercurea de la mijlocu' Sfântului Post, tătă lumea ştie că această zi trăbă ţânută ca să te pregateşti mai bine de Sfintele Paşti. Ca să ai slobozenie la lucru şi să nu paţăsti nimic, trăbă să iei nouă pupucuri de farină (nouă pumni) şi să-i pui pe un stâlp la gard, ca să mănânce păsările cerului. Dacă nu dai la păsări, poţi să dai de pomană la un copil care să nu poată vorovi şi să zică mulţam. Da aşă trăbă să dai pomana cu spatele şi să nu te uiţi la cel la care îi dai.Tăte astea trăbă să le faci dimineaţa, înainte de lucru, că altfel nu te poţi apuca de treabă. Cine o îndraznit să lucre fără să ştie obiceiul ăsta, o avut de-a face cu vântoasele.”
În credinţa localnicilor „vântoasele” erau asociate cu vârtejurile care se formau în mijlocul drumului şi pe lângă păduri, din praf şi frunze. Se spune că în acestea ar sălăşlui duhurile necurate, iar cei care sunt prinşi în mijlocul lor devin victime ale acestor forţe ale întunericului. Localnicii încă mai păstrează vie, amintirea unor evenimente inexplicabile, generate, spun ei, de ignorarea acestui obicei.
Tot Palaghia Sigartau marturiseste:
„O paţît multă lume care n-o ştiut să facă aşe. La Horoba (un localnic), i-o luat vântu` pînza, i-o dus-o în rachiţâle de pe Pustă şî i-o încâlcit-o pântre lemne, de abia o mai putut-o lua. O trăbuit să o taie tătă cu sacurea în bucaţăle, ca s-o poată scoate de acolo. Basămnea o ţesut-o în miercurea din mijlocul postului. Tăt aşe, la nişte fomei din Târlisua (localitate apropiată de Agrieş), le-o luat-o şi o învârtit-o pângă turnu` besăricii, că o lucrat-o în zua aceia”.

Faci nuci, ori te tai !

În Vinerea Mare se păstrează obiceiul ca gospodarul să meargă în grădină, având în mână o secure. Apropiindu-se de nuci, îi ameninţă cu securea şi zice de trei ori: „Faci nuci, ori te tai!”. Astfel, se credea că nucii vor fi foarte roditori în aşa fel încât de Sfintele Sărbători, să se poată face cât mai mulţi cozonaci cu nucă, pentru a fi dăruiţi şi celor lipsiţi. Interesantă este şi tradiţia înroşirii ouălor. Potrivit datinei, fiecare ou este împodobit cu un motiv vegetal, simbolizând ciclurile vieţii. Apoi sunt înfaşurate în pânză curată şi fierte în apă cu coji de ceapă roşie. După ce sunt scoase din această apă, sunt unse cu slănină pentru a fi cât mai frumoase.
În ajunul Sfintelor Paşti, femeile curăţă întreaga casă, pregătindu-se de sărbătoare. în tradiţia locului, în ziua de Paşti, este interzis cu desăvârşire să mături, după cum spune Foarea Sâmboan de 85 de ani:„În zua de Paşti nu-i bine să maturi în casă că în goz stă ascuns dracu` şi apoi numa` îl porneşti.”

Sănătate şi belşug pentru tot anul

În duminica Paştilor , dis-de-dimineaţă, stăpânul casei pune într-un vas cu apă un ou înroşit şi un ban de argint. Toţi membrii familiei, se vor spăla cu această apă, pentru a fi frumoşi şi sănătoşi tot anul. Banul de argint semnifică belşugul şi bunul mers al gospodăriei.
După Sfânta Liturghie, copii din Agrieş merg în grupuri cu trăistuţele pe la casele sştenilor, spunandu-le „ Hristos a Înviat !”. Aceştia primesc din partea gazdelor câte un ou roşu. Se obişnuieşte ca de Paşti, cojile ouălor roşii să fie atârnate în pomii din grădină, pentru ca aceştia să devină cât mai roditori. De asemenea, mai există încă obiceiul ca aceste coji, să fie aruncate pe o apă curgatoare pentru ca ele să ajungă şi la cei care s-au sinucis şi se află în chinurile iadului, în iezerul de foc, pentru ca ei să ştie că acum creştinii sărbătoresc Paştile.

În fiecare zi de joi, de la Paşti până la Rusalii, gospodinele nu au voie să spele haine şi să le ducă ls râu pentru lăut, ca să nu bată gheaţa în hotar.

Frânturi de gând...

2008-10-07T13:02:00.000-07:00

Sunt nolstalgic după copilărie. Sincer să fiu nici acum nu mă simt a fi matur şi nici nu ştiu daca voi simţi asta vreodată. Poate când o să decid că trebuie să mă căsătoresc; sper ca acela să fie un act de maturitate. Sunt nostalgic după copilarie, ziceam. După zilele calde de vara din Agrieş, satul de la poalele Ţiblesului. Parcă mă văd şi acum mergând cu vacile la păscut în Tăble şi făcându-mi cruci peste cruci, atunci când treceam pe lângă şura în care s-a spânzurat lelea Ioană a lu' Greluş. Da, aşa mi-am petrecut copilăria, păscând vacile şi oile pe care tata se încăpăţina să le ţină. La oi a renunţat nu demult, dar nostalgic şi-a cumpărat câteva capre. Îmi plăcea să merg cu vacile pentru că citeam aproape toată ziua, sau ciopleam diverse obiecte cu cuţitul bunicului meu, pe care i-l ceream de fiecare dată şi el, de fiecare dată zicea: "Ţi-l dau da' ai grijă să nu te tai!".
Hotărârea de a pleca la şcoli înalte, m-a rupt de locurile natale şi de copilărie.